miercuri, 23 februarie 2011
Virgina Politehnicii
marți, 22 februarie 2011
iubiti si cainii vagabonzi
Viaţa de student nu poate fi completă dacă nu ai măcar o restanţă şi dacă nu ai stat măcar un an la cămin. Bucureştiul este un oraş extraordinar, cu condiţia să fi capabil să faci abstracţie de oamenii de la trecerile de pietoni şi de pe străzi, puhoiul de autoturisme şi amabilitatea persoanelor care îşi au reşedinţa în această urbe minunată. Locuiesc în căminul din Poligrafie, o zonă impresionantă a capitalei şi totodată cea mai “colorata”, exceptând Rahova. Mijloace de transport aproape inexistente (numai 331 şi este de ajuns), o cale ferată aparent nefuncţionabilă, dar, paradoxal, dacă nu eşti atent te calcă trenul, şi un liceu în curtea campusului, care dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti. Un “peizaj” macabru mi se înfăţişă astazi, când, privind atenta pe geam, am observat un cârd impresionant de ciori (păsari, nu oameni), care mi-au indus imediat o stare de “Bacovia/Edgar Allen Poe/Macedonski”. Creaturi cu un penaj fantastic, dar care datorită numărului mare de membri, mi-au inspirat sentimente negative. Problema este că sentimente negative aveam de cum intrasem pe uşă, iar mare ne-a fost mirarea când am întalnit un amărât de câine la uşa noastră. Ca orice om normal, care iubeşte necuvântătoarele, dar care respectă regulile minime de igienă dintr-un cămin studenţesc, Irina a îndraznit să petreacă biata potaie pe holul de intrare, însa mare îi fu îndrazneala. Doamna femeia de serviciu a aruncat asupra ei, cu o mânie de nedescris, o serie de fraze destul de inteligibile, din care Irina a tras urmatoarea concluzie: este o făptură cu un suflet nemilos şi rece, care nu poate suporta câteva ore mirosul de câine ud şi pişat. Adevărul este că simt o plăcere de nedescris, când la 7 dimineaţa, buimacă şi grăbită, mă “scald” în urină câinească şi 5 metri mai încolo mă întâmpina un miros de fecale animale. Cu timpul am învăţat să accept ideea că sufletul meu este negru şi că îi este imposibil să ofere iubire şi căldură lui “Codiţă” si lui “Mihăiţă”. Cu timpul şi colegele mele au învăţat să accepte cruzimea din sufletele lor. Acum stau şi mă gândesc, dacă maine dimineaţă aş urina pe hol, oare şi-ar da seama cineva că am fost eu?
luni, 21 februarie 2011
Imagini de ansamblu
duminică, 20 februarie 2011
cofeina, bat-o vina
Pe strada Edgar Quinet, lângă Universitate, se găsea odata cel mai bun coffee-shop din toate timpurile. Până şi eu, care agreez cofeina numai în Cola şi Cappuccino, îmi “hrăneam animalul” în fiecare zi, de cel puţin două ori. Băi, cea mai bună ciocolată caldă şi cel mai bun cappuccino pe care le-am savurat vreodată în toata existenţa mea de studentă conştiincioasă. Sute de oameni străbateau zilnic drumul anevoios şi plin de gropi pentru a degusta celebra cafea de la coffe-shopul minune. Studenţii de la matematică, litere, limbi străine şi chimie îşi dadeau coate disperaţi, doar doar să apuce şi ei un loc în şirul indian din faţa Universităţii. Păhărelele mici de carton (totul reciclabil!), căpăcelele buclucaşe ce lăsau loc doar cât să nu îţi frigi buzele, mirosul de pastel de nata (prăjitură portugheză divină)...şi ciocolata caldă, nerăbdatoare să fie îngurgitată de mine...ce mai, nectarul zeilor! Iarna ţineam în mâna tremurandă păhărelul de cappuccino fierbinte şi ademenitor... Trezindu-ne din reverie, acest mic, mic şi aparent insignifiant detaliu ce compunea imaginea de ansamblu a acestei capitale a fost înlocuit cu o frumuseţe de magazin de jocuri loto. “IA LOZU’, NEAMULE!”. La ce dracu să avem nevoie de coffe-shop lânga Universitate, când putem avea un magazin de jocuri de noroc? Adică gândiţi-vă câte pliculeţe de ness vă puteţi cumpăra cu banii pe care i-aţi putea căştiga la loz în plic! Treaba este simplă: cumperi un loz, câştigi 10 roni pentru că este norocul începătorului, mai cumperi 5 lozuri de 8 lei, nu mai câştigi nimic (pentru că aşa stă treaba), şi în final îţi zici că ce dracu, câştiga alţii mai proşti decât tine? Alţii alde Ogică? Aşa că dai şi ultimii 2 lei. Pierzi, evident, şi cu ocazia asta rămâi şi fără ăia 2 lei cu care ai fi putut să îţi achiziţionezi o “apă lungă” de la tonomatul din Universitate de la etajul 3. Aşa că la cât mai multe cazinouri, baruri şi discoteci, că spitale, şcoli şi grădiniţe avem destule!
Hai cu renovarea
Când mă gândesc la sălile „primitoare” ale localului Polizu nu pot să nu mă gânesc la celebrele A208 şi A209. Săli încăpătoare, renovate, amfiteatre în care studenţii au cel puţin o dată pe săptămână seminarii, dar ce să vezi? Branşamentul la energie termică nu a mai fost verificat de mult, ferestrele fie nu se închid, fie le lipsesc geamurile, cu alte cuvinte mai bine se ţineau orele în curtea interioară. Măcar era seminarul mai interactiv datorită batăii cu bulgări. Şi acum îmi amintesc ce frumoase erau seminariile iarna, în plin ger, când îţi îngheţa mintea numai când te gândeai la respectiva sală, nu mai vorbesc de atenţia pe care o puteai acorda seminarului propriu-zis. Deci te duceai cam degeaba. Buuun, presupunând că este vară şi nu prea mai contează geamurile lipsă, ajungem la altă problemă, de data asta a clădirii. Nu cumva să încerci să mergi mai repede prin aceste săli, sau, mai rău să te gândeşti măcar să sari. De ce? În primul rând rişti să creezi o panică generală datorită efectului acestor acţiuni: podeaua tremură ca un jeleu de parcă un cutremur de proporţii ar avea loc, şi în al doilea rând, rişti să ajungi peste domnişoara de la secretariat, pe care o să o mai întâlnim în scrierile următoare.
O altă sală renovată, de data aceasta aproape cum trebuie(aceeaşi problemă eternă cu energia termică), este sala A040. Amfiteatru mare şi primitor, tablă modernă, bănci vechi, acustică destul de bună, per total nu prea aveai de ce să te plângi. Dar nu se putea ca studenţii facultăţii de Inginerie Aerospaţială să beneficieze de o sală bună. Nu, după renovare sala a fost schimbată cu alt amfiteatru, şi acesta fără ferestre, din corpul L, A040 rămânând sala facultaţii de Chimie Aplicată. Acum zic, ce rost are să avem căldură? Nu, nu e nevoie că doar Politehnica te căleşte, te pregăteşte pentru viaţă.
Reluăm şirul renovărilor minune. Sala I013, modernă, mare, dotată cu videoproiector pentru ca profesorii să nu mai fi nevoiţi să vorbească prea mult, doamne fereşte să li se inflameze corzile vocale. Această sală beneficiază de o chiuvetă mică plasată deloc strategic undeva prin partea din spate lateral al sălii. Nu amplasarea ei e ceea ce deranjează, deşi e destul de dificil să treci pe lângă aeasta fără să te murdăreşti. Pentru amplasearea câtorva plăci de faianţă în jurul acestei chiuvete magice şi pentru o zugrăveală de mântuială s-au plătit sume enorme. Păi dacă ştiam, nu le făceam eu sau oricare alt student? O vară e suficient cât să zugrăveşti partea superioară a unei săli şi să pui câteva plăci de faianţă. Zău că este. Şi cred că oricare student ar fi fost în stare să facă treaba asta pentru banii care s-au aruncat în acest scop.
Ajungem la o sală frumoasă, renovată recent, călduroasă, primitoare, cu bănci noi, ce-i drept cam mici pentru nişte oameni de peste 20 de ani, şi cu o acustică excrabilă. Este vorba de marele amfiteatru F024, cu balcoane, închise dealtfel, ferestre electrice, videoproiector, computer şi altele. Ce m-a surprins pe mine la intrarea în acest uimitor de arătos amfitatru a fost tabla. Da dragii mei tabla. Tabla de la 1800, de la începuturile facultăţii. Tabla pe care a ascis Henri Coandă, Elie Carafoli, şi care au avut-o în faţă cam toţi profesorii care predau la măraţa instituţie studenţi fiind la rândul lor. Podeaua din faţa ei cred că are aceeaşi poveste, date fiind scrâşnetele de durere pe care le împrăştie în sala ori de câte ori cineva îndrazneşte să-i deranjeze tihna de sute de ani. Oricine încearcă să manevreze mirifica dovadă a longevităţii şi bunelor condiţii de păstrare a patrimoniului şi monumentelor istorice ale universităţii, riscă să se trezească cu întregul ansamblu deasupra, ba mai mult şi cu o bucată de perete în plus. Dar bineînţeles este singura sală din corpul „F” accesibilă celor de la Aeronave. Pentru că şi această cladire, da, aţi ghicit, a fost vândută facultăţii de chimie.
Poveşti cu balcoane căzute şi pereţi prăbuşiţi sunt multe, unele adevărate, altele nu, lucru nesurprinzător dat fiind aspectul exterior şi nu numai al clădirilor. Amuzant este că, din nou, corpul „A” este un mare şantier. Aţi ghicit. Se renovează. Tot de mântuială cum era de aşteptat, în mijlocul anului că nu ne deranjează studenţii, tot cu sume inimaginabile. Doar peste 2-3 ani trebuie reluată toată tărăraia că prea e plictisitor şi prea linişte prin facultăţi. Ceea ce mă surprinde este că şi în localul nou al aceleiaşi universitaţi au loc renovări de mai mult de un an. Ce-i drept, acolo studenţii nu mai au acces la sălile renovate, că le strică. Domnilor, ce atâta renovare dacă tot degeaba se face?
sâmbătă, 19 februarie 2011
"lift" me up
De treci codrii de aramă de departe vezi înălţându-se, mandră şi măiestuoasă, Universitatea din Bucureşti, cea cu 23 de facultăţi la numar, sute de amfiteatre, săli de curs, laboratoare, toalete, coridoare, coridoare mai mici, şi mai mici, din ce in ce mai mici şi, nu în cele din urmă, liftul. Eh, povestea liftului este una grozav de banală, pentru unii probabil plictisitoare; pentru mine agasantă, întruncât sunetul uşii liftului trântită la orele 7 ale dimineţii imi provoacă migrene şi astăzi. Celebrul lift al Universităţii din Bucureşti, care datează din 1864 şi care literalmente şi pe cuvânt de cercetaş că are 147 de ani, funcţionează doar în zilele de luni, marţi şi puţin vinerea. La urcare este foarte simplu: apeşi un buton crăpat şi antic, te introduci într-o cutie veche de 150 de ani, smerit îţi faci cruce şi îndrăzneşti în cele din urmă să urci până la unul dintre cele 4 etaje ale facultăţii. La coborâre treaba stă altfel: privilegiate sunt etajele 2 şi 3, întrucât mai mult nu funcţionează. Nu vrea el să meargă, ce vreţi, are şi stimabilul o vârsta. Cetăţeanul Cuza a fost un om tare inspirat când a gândit că minunăţia asta de facultate ar avea nevoie de această minunăţie de maşinărie. Ceea ce mă uimeşte este că, în ciuda vremii, a studenţilor care mai de care mai neciopliţi şi prost crescuţi, “cutia minune” a Universităţii funcţionează. Şi nu se lasă, frate. Bomba este că exista 2 lifturi, “gemenele”, doar că de 3 ani de când sunt studentă aici, pe una dintre uşile lifturilor scrie “ATENŢIE! SE LUCREAZA PE PUŢUL ASCENSORULUI”. Mă rog, nu am văzut niciodată muncitori sau mecanici sau indivizi specializaţi în astfel de activităţi, care să îşi bage nasul în “puţul” liftului. Contează doar că se lucrează intens.
Ceea ce face povestea acestui lift mult mai interesantă este numărul persoanelor care au rămas blocate în el de-a lungul vremii. Cutreierând pe coridoarele înfrigurate ale Universităţii, eşti martor ( fie că vrei, fie că nu) la felurite povestiri, povestioare şi istorii ale studenţilor, femeilor de serviciu, profesorilor, chiar ale doamnei decan. Printre ele şi profesoara mea de literatură, nu dau nume, fireşte, care ne-a fericit înainte unuia dintre examene prin simplul fapt că a rămas captivă în “cutia malefică”. Femeia nu se stresa ea prea mult să ajungă la examen, nu prea dădea dânsa nici pe la cursuri, însă haideţi să facem abstracţie de acest detaliu. Sărmana femeie era gata să facă un atac de panică atunci când, brusc, s-a trezit blocată într-o cutie veche de 150 de ani, cutie care refuza să o ia din loc şi care nu avea prea multe găuri prin care aerul curat să pătrundă de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Din câte am auzit, femeia a rămas acolo mai bine de o ora, fie pentru că ţipetele ei “disperate” nu au fost auzite, fie pentru că la cât de obosiţi sunt profesorii universitari, a căutat să profite de acel mic moment de reculegere: ea şi oglinda prăfuita din interiorul cutiei. Ea şi reflexia chipului ei ingrozit.
Liftul continuă să “funcţioneze” şi astăzi şi presimt că va avea un trai lung şi de acum încolo, că deh, doar a fost făcut pe vremea lui Cuza, în Ţara Românească.