Virgina Politehnicii

De cum intri în campusul Politehnicii din Grozăveşti, vei vedea o maiestuasă, frumoasă şi deosebit de îngrijită clădire. Cea mai nouă clădire pe care o are renumita universitate. De cum a început construcţia ei decanii tuturor facultăţilor au râvnit la ea ca o fată mare la măritiş. Presupun că fiecare a adus cât mai multe argumente cum că facultatea dânsului este cea mai îndreptăţită să beneficieze de mirificul edificiu. Chiar şi  prinţul Polizu a sperat la un moment dat la mâna mezinei Politehnicii. Dar cum era să se mărite aşa frumusţe de fată cu fecior fără casă sau zestre? Şi fata creştea văzând cu ochii şi pe zi ce trecea tot mai falnică şi frumoasă devenea.  Iar feciorii înnebuniti de frumuseţea fetei nu mai pridideau cu argumentele cum că ei ar trebui să fie deţinătorii pe vecie ai nepreţuitei chei a centurii de castitate. Regele Grozăveşti nu mai ştia ce şi cum să facă să ia alegera corectă. Prinţi mulţi, fecioara numai una. Aşa că a decis s-o trimită la mănăstire. Astfel pretendenţii nu se vor simţi nedreptăţiţi, iar fata va avea o viaţă lungă şi lipsită de probleme, cu mulţi vizitatori.

Şi uite-aşa a devenit clădirea noastră biblioteca tuturor facultăţilor existente în ograda Politehnicii. Până aici nicio problemă. Dar ce te faci când toate cărţile, sau aproapte toate au fost mutate în noua incintă iar usile sunt încă ferecate pentru amărâţii de studenţi care tremură de fiecare dată când aud de bibliotecă. Şi o să mai stea ferecate încă multă vreme de aici încolo am eu impresia. Păi domnilor decani, vorba unui stimabil profesor „ori facem şcoală, ori plecăm acasă”? Pe când orice oropsit fără bibliotecă în facultate se dă de ceasul morţii să găsească materiale, cărţile drăguţele sunt ferecate în minunata şi moderna şi inutilizabila bibliotecă. Păi zic, în mijlocul anului v-aţi găsit să mutaţi cărţile? Când orice amărât cu frica sfintei restanţe caută n materiale ajutătoare videoproiectorului darnic de informaţii răzleţe? Când toţi profesorii pronunţă „bibliotecă” de parcă ar fi vreun lăcaş de cult? Zău că nu înţeleg de unde vă răsar ideile strălucite. Renovări avem, biblioteci n-avem. Moloz avem, cărţi n-avem. Praf avem, informaţie ciuciu. Hai să ne vedem sănătoşi la vară la restanţe şi poate până atunci se deschide şi biblioteca. Dacă nu, măcar aruncaţi cărţile pe ferestre că s-or găsi câţiva care să le folosească.

iubiti si cainii vagabonzi

Viaţa de student nu poate fi completă dacă nu ai măcar o restanţă şi dacă nu ai stat măcar un an la cămin. Bucureştiul este un oraş extraordinar, cu condiţia să fi capabil să faci abstracţie de oamenii de la trecerile de pietoni şi de pe străzi, puhoiul de autoturisme şi amabilitatea persoanelor care îşi au reşedinţa în această urbe minunată. Locuiesc în căminul din Poligrafie, o zonă impresionantă a capitalei şi totodată cea mai “colorata”, exceptând Rahova. Mijloace de transport aproape inexistente (numai 331 şi este de ajuns), o cale ferată aparent nefuncţionabilă, dar, paradoxal, dacă nu eşti atent te calcă trenul, şi un liceu în curtea campusului, care dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti. Un “peizaj” macabru mi se înfăţişă astazi, când, privind atenta pe geam, am observat un cârd impresionant de ciori (păsari, nu oameni), care mi-au indus imediat o stare de “Bacovia/Edgar Allen Poe/Macedonski”. Creaturi cu un penaj fantastic, dar care datorită numărului mare de membri, mi-au inspirat sentimente negative. Problema este că sentimente negative aveam de cum intrasem pe uşă, iar mare ne-a fost mirarea când am întalnit un amărât de câine la uşa noastră. Ca orice om normal, care iubeşte necuvântătoarele, dar care respectă regulile minime de igienă dintr-un cămin studenţesc, Irina a îndraznit să petreacă biata potaie pe holul de intrare, însa mare îi fu îndrazneala. Doamna femeia de serviciu a aruncat asupra ei, cu o mânie de nedescris, o serie de fraze destul de inteligibile, din care Irina a tras urmatoarea concluzie: este o făptură cu un suflet nemilos şi rece, care nu poate suporta câteva ore mirosul de câine ud şi pişat. Adevărul este că simt o plăcere de nedescris, când la 7 dimineaţa, buimacă şi grăbită, mă “scald” în urină câinească şi 5 metri mai încolo mă întâmpina un miros de fecale animale. Cu timpul am învăţat să accept ideea că sufletul meu este negru şi că îi este imposibil să ofere iubire şi căldură lui “Codiţă” si lui “Mihăiţă”. Cu timpul şi colegele mele au învăţat să accepte cruzimea din sufletele lor. Acum stau şi mă gândesc, dacă maine dimineaţă aş urina pe hol, oare şi-ar da seama cineva că am fost eu?

Imagini de ansamblu

Astăzi am o nelămurire şi o indignare legată de metodele „moderne” de predare. Da, mă refer la nelipsitele prezentări Power Point, mailuri conţinătoare de cursuri şi site-uri doldora de informaţii. Oi fi eu mai învechită, dar parcă tot cu creta pe tablă dacă mi se predă înţeleg mai bine. Şi tot de pe hârtie dacă citesc învăţ mai repede.

Să ne imaginăm acum că suntem la o ora de curs. Profesorul la catedră, cu un laptop performant sau nu în faţă, cu un videoproiector de toata frumuseţea pornit si câteva cuvinte înşirate pe perete. Ce faci tu în acest timp? Orice altceva decât să priveşti minunăţia tehnologică preumblându-se prin faţa ochilor tăi, sau în lateral, după caz. Profesorul îţi citeşte cu intonaţie poezia care se plimbă pe construcţia nedemnă de asfel de informaţii, iar studentul înţelege mai nimic din ceea ce se întâmpla în sală. Nu de alta dar ce rost are să-ţi mai iei notiţe în primul rând pentru că e aproape imposibil să copiezi şi să fii atent la o explicaţie răzleaţă în acelaşi timp, şi în al doilea rând doar ţi s-a promis că vei primi exact aceeaşi variantă a cursului pe mail, variantă pe care o să o citeşti maxim o dată înainte de examen. Mă rog, să zicem că asta e vina ta, şi ca student conştiincios ce eşti ar fi trebuit să deschizi cursurile alea la timp. Dar nu o faci şi n-are s-o facă mai nimeni. Pentru că odată ce ai  dat drumul la computer, laptop etc., principala ta preocupare nu mai este nici pe departe facultatea; mai un joc, mai o conversaţie mică pe messenger, mai un site de socializare, şi uite aşa trece ziua şi iar n-ai învăţat nimic. Dar să zicem că iar este problema ta, nu a profesorului care s-a chinuit atât să-ţi dea ţie, un neştiutor, un  curs copiat de cine ştie pe unde sau tradus de cine ştie ce alt student cu restanţă.  Sau, mai nou, cărţi pe care foarte bine puteai să le iei de la bibliotecă şi te scuteai de un drum la facultate si pe stimabilul de un efort în plus. Dar, staţi... despre bibliotecile politehnicii vom vorbi mâine mai mult. Aşa, şi acum zic eu... de ce oare să mai faci o facultate de zi? Ca să scapi de părinţi şi să plăteşti o regie de cămin prea mare sau o chirie greţos de umflată în cazul multora sau să pleci de acasă dimineaţa în cazul altora? Când ţi se spune clar şi răspicat că nu prea contează dacă eşti prezent sau nu, acelşi lucru poţi citi şi acasă în cursurile de pe MAIL, ce ai putea tu înţelege ca student?! PROST EŞTI CĂ DAI BANII NU DOAR PE REGIA DE CĂMIN DAR ŞI PE TRANSPORTUL ÎN COMUN ŞI CĂ TE MAI TREZEŞTI ŞI LA ORE FORMATE DIN CIFRE MULT PREA MICI, CÂND AI PUTEA STA ACASĂ ÎN FAŢA CALCULATORULUI PENTRU EXACT ACELAŞI LUCRU. Ce s-a întâmplat oare cu notiţele pe hârtie, pe care le au stimabilii profesori care încă mai îndrăznesc să scrie pe table de pe vremea când erau la rândul lor studenţi şi nu aveau adrese de e-mail? Sunt oare cei care folosesc pixul şi hârtia mai prejos decât măreţii uitilizatori ai tehnologiei? Din câte îmi aduc eu aminte, marile descoperiri s-au făcut cu pixul pe foaie. Sau am trăit eu pe altă planetă? Probabil...  problema de data asta nu e doar învăţământul superior. Aceste practici se întâlnesc încă din şcoala generală. Pentru că nu-i aşa, copiii din ziua de azi s-au născut cu calculatorul în braţe. Nici nu ştia să facă la oliţă când mama se lăuda că ştie să apese pe butoanele tastaturii. Normal că ştie... orice fiinţă poate atinge aşa ceva producând sau nu o reacţie din partea softului. Dar nu, copilul ei e inteligent şi trebuie să stea cât mai mult în faţa calculatorului, să înveţe. Ce? Poziţii sexuale, cum să omori oameni, şi fel de fel de minunăţii numai bune pentru mintea unui copil. Hai să-i îndobitocim pe toţi că oricum ţara asta nu mai are niciun viiitor.

Eu propun următorul lucru: să facem cursurile sub formă de videochat. Păi aşa pot fi şi eu productivă: mai o mâncărică, un aspirator, şters geamuri, călcat haine, manichiură, pedichiură, piaţă după-amiaza, doar avem net ce mama naibii. Şi timp destul pentru că nu mai batem drumurile Bucureştiului degeaba. Poate aşa aş avea şi eu timp de o plimbare mai lungă sau de o ieşire seara în oraş fără mustrari de conştiinţă cum că n-o să fiu capabilă să mă trezesc pentru cursul de la ora 8. Şi mai facem şi economie, şi mai suntem şi ecologişti. Uite domnule ce treabă. Ce atâta hârtie? Hai sănătate şi ne vedem la licenţă că ce rost are să ne întâlnim mai devreme. A, şi mailul e acelaşi, aştept cursurile acolo. Şi dacă sunteţi drăguţi aş dori şi prezentările Power-point, că aş vrea să mă simt ca în amfiteatru când le vizionez din vârful patului.

cofeina, bat-o vina

Pe strada Edgar Quinet, lângă Universitate, se găsea odata cel mai bun coffee-shop din toate timpurile. Până şi eu, care agreez cofeina numai în Cola şi Cappuccino, îmi “hrăneam animalul” în fiecare zi, de cel puţin două ori. Băi, cea mai bună ciocolată caldă şi cel mai bun cappuccino pe care le-am savurat vreodată în toata existenţa mea de studentă conştiincioasă. Sute de oameni străbateau zilnic drumul anevoios şi plin de gropi pentru a degusta celebra cafea de la coffe-shopul minune. Studenţii de la matematică, litere, limbi străine şi chimie îşi dadeau coate disperaţi, doar doar să apuce şi ei un loc în şirul indian din faţa Universităţii. Păhărelele mici de carton (totul reciclabil!), căpăcelele buclucaşe ce lăsau loc doar cât să nu îţi frigi buzele, mirosul de pastel de nata (prăjitură portugheză divină)...şi ciocolata caldă, nerăbdatoare să fie îngurgitată de mine...ce mai, nectarul zeilor! Iarna ţineam în mâna tremurandă păhărelul de cappuccino fierbinte şi ademenitor... Trezindu-ne din reverie, acest mic, mic şi aparent insignifiant detaliu ce compunea imaginea de ansamblu a acestei capitale a fost înlocuit cu o frumuseţe de magazin de jocuri loto. “IA LOZU’, NEAMULE!”. La ce dracu să avem nevoie de coffe-shop lânga Universitate, când putem avea un magazin de jocuri de noroc? Adică gândiţi-vă câte pliculeţe de ness vă puteţi cumpăra cu banii pe care i-aţi putea căştiga la loz în plic! Treaba este simplă: cumperi un loz, câştigi 10 roni pentru că este norocul începătorului, mai cumperi 5 lozuri de 8 lei, nu mai câştigi nimic (pentru că aşa stă treaba), şi în final îţi zici că ce dracu, câştiga alţii mai proşti decât tine? Alţii alde Ogică? Aşa că dai şi ultimii 2 lei. Pierzi, evident, şi cu ocazia asta rămâi şi fără ăia 2 lei cu care ai fi putut să îţi achiziţionezi o “apă lungă” de la tonomatul din Universitate de la etajul 3. Aşa că la cât mai multe cazinouri, baruri şi discoteci, că spitale, şcoli şi grădiniţe avem destule!

Hai cu renovarea

Ca student al Politehnicii am câteva mistere nedezlegate de împărtăşit cu voi. Doar urmez cursurile unei facultăţi de renume internaţional, cu pretenţii aş putea spune. Nu ştiu cum se face că de 20 de ani se tot renovează clădirile din localul Polizu al Universităţii Politehnica Bucureşti. Şi iar nu ştiu cum se face că nu există niciun amfiteatru decent în care orele de curs sau seminar să fie ţinute fără mănuşi în maini şi fulare la gât. Dar vai, cum se face că suntem pe lista marilor universităţi din Europa? Cu săli fără ferestre şi bănci distruse de zeci de valuri  de studenţi  plictisiţi într-atât de monotonia cu care se ţin cursurile care n-au facut altceva decât să ajute puţin procesul natural de putrefacţie. Dar asta e altă poveste pe care o să v-o spun altădată.

Când mă gândesc la sălile „primitoare” ale localului Polizu nu pot să nu mă gânesc la celebrele A208 şi A209. Săli încăpătoare, renovate, amfiteatre în care studenţii au cel puţin o dată pe săptămână seminarii, dar ce să vezi? Branşamentul la energie termică nu a mai fost verificat de mult, ferestrele fie nu se închid, fie le lipsesc geamurile, cu alte cuvinte mai bine se ţineau orele în curtea interioară. Măcar era seminarul mai interactiv datorită batăii cu bulgări. Şi acum îmi amintesc ce frumoase erau seminariile iarna, în plin ger, când îţi îngheţa mintea numai când te gândeai la respectiva sală, nu mai vorbesc de atenţia pe care o puteai acorda seminarului propriu-zis. Deci te duceai cam degeaba. Buuun, presupunând că este vară şi nu prea mai contează geamurile lipsă, ajungem la altă problemă, de data asta a clădirii. Nu cumva să încerci să mergi mai repede prin aceste săli, sau, mai rău să te gândeşti măcar să sari. De ce? În primul rând rişti să creezi o panică generală datorită efectului acestor acţiuni: podeaua tremură ca un jeleu de parcă un cutremur de proporţii ar avea loc, şi în al doilea rând, rişti să ajungi peste domnişoara de la secretariat, pe care o să o mai întâlnim în scrierile următoare.

O altă sală renovată, de data aceasta aproape cum trebuie(aceeaşi problemă eternă cu energia termică), este sala A040. Amfiteatru mare şi primitor, tablă modernă, bănci vechi, acustică destul de bună, per total nu prea aveai de ce să te plângi. Dar nu se putea ca studenţii facultăţii de Inginerie Aerospaţială să beneficieze de o sală bună. Nu, după renovare sala a fost schimbată cu alt amfiteatru, şi acesta fără ferestre, din corpul L, A040 rămânând sala facultaţii de Chimie Aplicată. Acum zic, ce rost are să avem căldură? Nu, nu e nevoie că doar Politehnica te căleşte, te pregăteşte pentru viaţă.

Reluăm şirul renovărilor minune. Sala I013, modernă, mare, dotată cu videoproiector pentru ca profesorii să nu mai fi nevoiţi să vorbească prea mult, doamne fereşte să li se inflameze corzile vocale. Această sală beneficiază de o chiuvetă mică plasată deloc strategic undeva prin partea din spate lateral al sălii. Nu amplasarea ei e ceea ce deranjează, deşi e destul de dificil să treci pe lângă aeasta fără să te murdăreşti. Pentru amplasearea câtorva plăci de faianţă în jurul acestei chiuvete magice şi pentru o zugrăveală de mântuială s-au plătit sume enorme. Păi dacă ştiam, nu le făceam eu sau oricare alt student? O vară e suficient cât să zugrăveşti partea superioară a unei săli şi să pui câteva plăci de faianţă. Zău că este.  Şi cred că oricare student ar fi fost în stare să facă treaba asta pentru banii care s-au aruncat în acest scop.

Ajungem la o sală frumoasă, renovată recent, călduroasă, primitoare, cu bănci noi, ce-i drept cam mici pentru nişte oameni de peste 20 de ani, şi cu o acustică excrabilă. Este vorba de marele amfiteatru F024, cu balcoane, închise dealtfel, ferestre electrice, videoproiector, computer şi altele. Ce m-a surprins pe mine la intrarea în acest uimitor de arătos amfitatru a fost tabla. Da dragii mei tabla. Tabla de la 1800, de la începuturile facultăţii. Tabla pe care a ascis Henri Coandă, Elie Carafoli, şi care au avut-o în faţă cam toţi profesorii care predau la măraţa instituţie studenţi fiind la rândul lor. Podeaua din faţa ei cred că are aceeaşi poveste, date fiind scrâşnetele de durere pe care le împrăştie în sala ori de câte ori cineva îndrazneşte să-i deranjeze tihna de sute de ani. Oricine încearcă să manevreze mirifica dovadă a longevităţii şi bunelor condiţii de păstrare a patrimoniului şi monumentelor istorice ale universităţii, riscă să se trezească cu întregul ansamblu deasupra, ba mai mult şi cu o bucată de perete în plus. Dar bineînţeles este singura sală din corpul „F” accesibilă celor de la Aeronave. Pentru că şi această cladire, da, aţi ghicit, a fost vândută facultăţii de chimie.

Poveşti cu balcoane căzute şi pereţi prăbuşiţi sunt multe, unele adevărate, altele nu, lucru nesurprinzător dat fiind aspectul exterior şi nu numai al clădirilor. Amuzant este că, din nou, corpul „A” este un mare şantier. Aţi ghicit. Se renovează. Tot de mântuială cum era de aşteptat, în mijlocul anului că nu ne deranjează studenţii, tot cu sume inimaginabile. Doar peste 2-3 ani trebuie reluată toată tărăraia că prea e plictisitor şi prea linişte prin facultăţi. Ceea ce mă surprinde este că şi în localul nou al aceleiaşi universitaţi au loc renovări de mai mult de un an. Ce-i drept, acolo studenţii nu mai au acces la sălile renovate, că le strică. Domnilor, ce atâta renovare dacă tot degeaba se face?

"lift" me up

De treci codrii de aramă de departe vezi înălţându-se, mandră şi măiestuoasă, Universitatea din Bucureşti, cea cu 23 de facultăţi la numar, sute de amfiteatre, săli de curs, laboratoare, toalete, coridoare, coridoare mai mici, şi mai mici, din ce in ce mai mici şi, nu în cele din urmă, liftul. Eh, povestea liftului este una grozav de banală, pentru unii probabil plictisitoare; pentru mine agasantă, întruncât sunetul uşii liftului trântită la orele 7 ale dimineţii imi provoacă migrene şi astăzi. Celebrul lift al Universităţii din Bucureşti, care datează din 1864 şi care literalmente şi pe cuvânt de cercetaş că are 147 de ani, funcţionează doar în zilele de luni, marţi şi puţin vinerea. La urcare este foarte simplu: apeşi un buton crăpat şi antic, te introduci într-o cutie veche de 150 de ani, smerit îţi faci cruce şi îndrăzneşti în cele din urmă să urci până la unul dintre cele 4 etaje ale facultăţii. La coborâre treaba stă altfel: privilegiate sunt etajele 2 şi 3, întrucât mai mult nu funcţionează. Nu vrea el să meargă, ce vreţi, are şi stimabilul o vârsta. Cetăţeanul Cuza a fost un om tare inspirat când a gândit că minunăţia asta de facultate ar avea nevoie de această minunăţie de maşinărie. Ceea ce mă uimeşte este că, în ciuda vremii, a studenţilor care mai de care mai neciopliţi şi prost crescuţi, “cutia minune” a Universităţii funcţionează. Şi nu se lasă, frate. Bomba este că exista 2 lifturi, “gemenele”, doar că de 3 ani de când sunt studentă aici, pe una dintre uşile lifturilor scrie “ATENŢIE! SE LUCREAZA PE PUŢUL ASCENSORULUI”. Mă rog, nu am văzut niciodată muncitori sau mecanici sau indivizi specializaţi în astfel de activităţi, care să îşi bage nasul în “puţul” liftului. Contează doar că se lucrează intens.

Ceea ce face povestea acestui lift mult mai interesantă este numărul persoanelor care au rămas blocate în el de-a lungul vremii. Cutreierând pe coridoarele înfrigurate ale Universităţii, eşti martor ( fie că vrei, fie că nu) la felurite povestiri, povestioare şi istorii ale studenţilor, femeilor de serviciu, profesorilor, chiar ale doamnei decan. Printre ele şi profesoara mea de literatură, nu dau nume, fireşte, care ne-a fericit înainte unuia dintre examene prin simplul fapt că a rămas captivă în “cutia malefică”. Femeia nu se stresa ea prea mult să ajungă la examen, nu prea dădea dânsa nici pe la cursuri, însă haideţi să facem abstracţie de acest detaliu. Sărmana femeie era gata să facă un atac de panică atunci când, brusc, s-a trezit blocată într-o cutie veche de 150 de ani, cutie care refuza să o ia din loc şi care nu avea prea multe găuri prin care aerul curat să pătrundă de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Din câte am auzit, femeia a rămas acolo mai bine de o ora, fie pentru că ţipetele ei “disperate” nu au fost auzite, fie pentru că la cât de obosiţi sunt profesorii universitari, a căutat să profite de acel mic moment de reculegere: ea şi oglinda prăfuita din interiorul cutiei. Ea şi reflexia chipului ei ingrozit.

Liftul continuă să “funcţioneze” şi astăzi şi presimt că va avea un trai lung şi de acum încolo, că deh, doar a fost făcut pe vremea lui Cuza, în Ţara Românească.

PROLOG

De ce “The freak show”? Pentru că trăim într-o ţară cu oameni  pe care de multe ori nu-i înţelegem. Pentru că societatea s-a transformat radical în ultimiii ani şi pentru că scenele pe care le vedem în fiecare zi s-au transformat într-un spectacol prost cu clovni fără pic de talent. Cu paiaţe pe tocuri şi marionete pe care cele dintâi le manevrează după bunul plac. Întâlnm în fiecare zi oameni care sunt de părere că educaţia şi cultura sunt demodate, că ceea ce e important acum nu mai e bunul simţ, ci spiritul de supravieţuire, talentul de a călca în picioare orice îţi stă în cale. Că cititul este supraapreciat şi că un computer valorează mult mai mult decât o bibliotecă. Părinţii îşi aşază odraslele în faţa calculatorului de la vârste fragede,  de cele mai multe ori din comoditate, ignoră de cele mai multe ori lipsa de cunostiinţe de limba română a copiiilor, preferând ca aceştia să înveţe mai degrabă o limbă străină. Avem grădiniţe şi şcoli particulare cu predare în diferite limbi, copiii sunt învăţaţi cum stă treaba cu treptele sociale încă de mic, încurajând atfel micile răutăţi care le vor „folosi” până la adânci bătrâneţi.

O să spuneţi bineînţeles că dacă suntem noi atât de critice cu societatea, de ce nu am ales în primul rând un titlu în limba română. De ce? Pentru că „Spectacolul ciudaţilor” sună oarecum jignitor. Nu este intenţia noastră să jignim pe cineva sau să criticăm tot ce nu este în ton cu principiile noastre. Nici pe departe. Doar că societatea în care trăim astăzi este din ce în ce mai greu de suportat şi se îndreaptă într-o direcţie nu foarte plăcută. Tinerii nu mai sunt preocupaţi de alte activităţi în afară de cele strict obligatorii pe care le primesc la şcoală, batjocoresc cadrele didactice şi se consideră îndreptăţiţi să facă toate acestea fără pic de ruşine. Funcţionarii publici te tratează ce pe un gunoi atunci când sunt obligaţi să facă treaba pentru care sunt plătiţi pentru tine, medicii nu se mai sinchisesc să te consulte dacă nu au în buzunar o şpagă măricică, profesorii universitari nu-şi mai dau niciun fel de interes pentru ca studenţii să promoveze cum trebuie materiile care se presupune că sunt baza meseriei şi carierei lor, toată lumea visează să plece din ţară pentru a trăi mai bine.

Nu vrem să pară că totul este o critică ieftină adusă societăţii, vrem doar ca tinerii şi nu numai să deschidă ochii şi să facă diferenţa şi schimbarea de care are nevoie societatea românească de astăzi.