marți, 22 februarie 2011

iubiti si cainii vagabonzi

Viaţa de student nu poate fi completă dacă nu ai măcar o restanţă şi dacă nu ai stat măcar un an la cămin. Bucureştiul este un oraş extraordinar, cu condiţia să fi capabil să faci abstracţie de oamenii de la trecerile de pietoni şi de pe străzi, puhoiul de autoturisme şi amabilitatea persoanelor care îşi au reşedinţa în această urbe minunată. Locuiesc în căminul din Poligrafie, o zonă impresionantă a capitalei şi totodată cea mai “colorata”, exceptând Rahova. Mijloace de transport aproape inexistente (numai 331 şi este de ajuns), o cale ferată aparent nefuncţionabilă, dar, paradoxal, dacă nu eşti atent te calcă trenul, şi un liceu în curtea campusului, care dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti. Un “peizaj” macabru mi se înfăţişă astazi, când, privind atenta pe geam, am observat un cârd impresionant de ciori (păsari, nu oameni), care mi-au indus imediat o stare de “Bacovia/Edgar Allen Poe/Macedonski”. Creaturi cu un penaj fantastic, dar care datorită numărului mare de membri, mi-au inspirat sentimente negative. Problema este că sentimente negative aveam de cum intrasem pe uşă, iar mare ne-a fost mirarea când am întalnit un amărât de câine la uşa noastră. Ca orice om normal, care iubeşte necuvântătoarele, dar care respectă regulile minime de igienă dintr-un cămin studenţesc, Irina a îndraznit să petreacă biata potaie pe holul de intrare, însa mare îi fu îndrazneala. Doamna femeia de serviciu a aruncat asupra ei, cu o mânie de nedescris, o serie de fraze destul de inteligibile, din care Irina a tras urmatoarea concluzie: este o făptură cu un suflet nemilos şi rece, care nu poate suporta câteva ore mirosul de câine ud şi pişat. Adevărul este că simt o plăcere de nedescris, când la 7 dimineaţa, buimacă şi grăbită, mă “scald” în urină câinească şi 5 metri mai încolo mă întâmpina un miros de fecale animale. Cu timpul am învăţat să accept ideea că sufletul meu este negru şi că îi este imposibil să ofere iubire şi căldură lui “Codiţă” si lui “Mihăiţă”. Cu timpul şi colegele mele au învăţat să accepte cruzimea din sufletele lor. Acum stau şi mă gândesc, dacă maine dimineaţă aş urina pe hol, oare şi-ar da seama cineva că am fost eu?

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu