Virgina Politehnicii

De cum intri în campusul Politehnicii din Grozăveşti, vei vedea o maiestuasă, frumoasă şi deosebit de îngrijită clădire. Cea mai nouă clădire pe care o are renumita universitate. De cum a început construcţia ei decanii tuturor facultăţilor au râvnit la ea ca o fată mare la măritiş. Presupun că fiecare a adus cât mai multe argumente cum că facultatea dânsului este cea mai îndreptăţită să beneficieze de mirificul edificiu. Chiar şi  prinţul Polizu a sperat la un moment dat la mâna mezinei Politehnicii. Dar cum era să se mărite aşa frumusţe de fată cu fecior fără casă sau zestre? Şi fata creştea văzând cu ochii şi pe zi ce trecea tot mai falnică şi frumoasă devenea.  Iar feciorii înnebuniti de frumuseţea fetei nu mai pridideau cu argumentele cum că ei ar trebui să fie deţinătorii pe vecie ai nepreţuitei chei a centurii de castitate. Regele Grozăveşti nu mai ştia ce şi cum să facă să ia alegera corectă. Prinţi mulţi, fecioara numai una. Aşa că a decis s-o trimită la mănăstire. Astfel pretendenţii nu se vor simţi nedreptăţiţi, iar fata va avea o viaţă lungă şi lipsită de probleme, cu mulţi vizitatori.

Şi uite-aşa a devenit clădirea noastră biblioteca tuturor facultăţilor existente în ograda Politehnicii. Până aici nicio problemă. Dar ce te faci când toate cărţile, sau aproapte toate au fost mutate în noua incintă iar usile sunt încă ferecate pentru amărâţii de studenţi care tremură de fiecare dată când aud de bibliotecă. Şi o să mai stea ferecate încă multă vreme de aici încolo am eu impresia. Păi domnilor decani, vorba unui stimabil profesor „ori facem şcoală, ori plecăm acasă”? Pe când orice oropsit fără bibliotecă în facultate se dă de ceasul morţii să găsească materiale, cărţile drăguţele sunt ferecate în minunata şi moderna şi inutilizabila bibliotecă. Păi zic, în mijlocul anului v-aţi găsit să mutaţi cărţile? Când orice amărât cu frica sfintei restanţe caută n materiale ajutătoare videoproiectorului darnic de informaţii răzleţe? Când toţi profesorii pronunţă „bibliotecă” de parcă ar fi vreun lăcaş de cult? Zău că nu înţeleg de unde vă răsar ideile strălucite. Renovări avem, biblioteci n-avem. Moloz avem, cărţi n-avem. Praf avem, informaţie ciuciu. Hai să ne vedem sănătoşi la vară la restanţe şi poate până atunci se deschide şi biblioteca. Dacă nu, măcar aruncaţi cărţile pe ferestre că s-or găsi câţiva care să le folosească.

Hai cu renovarea

Ca student al Politehnicii am câteva mistere nedezlegate de împărtăşit cu voi. Doar urmez cursurile unei facultăţi de renume internaţional, cu pretenţii aş putea spune. Nu ştiu cum se face că de 20 de ani se tot renovează clădirile din localul Polizu al Universităţii Politehnica Bucureşti. Şi iar nu ştiu cum se face că nu există niciun amfiteatru decent în care orele de curs sau seminar să fie ţinute fără mănuşi în maini şi fulare la gât. Dar vai, cum se face că suntem pe lista marilor universităţi din Europa? Cu săli fără ferestre şi bănci distruse de zeci de valuri  de studenţi  plictisiţi într-atât de monotonia cu care se ţin cursurile care n-au facut altceva decât să ajute puţin procesul natural de putrefacţie. Dar asta e altă poveste pe care o să v-o spun altădată.

Când mă gândesc la sălile „primitoare” ale localului Polizu nu pot să nu mă gânesc la celebrele A208 şi A209. Săli încăpătoare, renovate, amfiteatre în care studenţii au cel puţin o dată pe săptămână seminarii, dar ce să vezi? Branşamentul la energie termică nu a mai fost verificat de mult, ferestrele fie nu se închid, fie le lipsesc geamurile, cu alte cuvinte mai bine se ţineau orele în curtea interioară. Măcar era seminarul mai interactiv datorită batăii cu bulgări. Şi acum îmi amintesc ce frumoase erau seminariile iarna, în plin ger, când îţi îngheţa mintea numai când te gândeai la respectiva sală, nu mai vorbesc de atenţia pe care o puteai acorda seminarului propriu-zis. Deci te duceai cam degeaba. Buuun, presupunând că este vară şi nu prea mai contează geamurile lipsă, ajungem la altă problemă, de data asta a clădirii. Nu cumva să încerci să mergi mai repede prin aceste săli, sau, mai rău să te gândeşti măcar să sari. De ce? În primul rând rişti să creezi o panică generală datorită efectului acestor acţiuni: podeaua tremură ca un jeleu de parcă un cutremur de proporţii ar avea loc, şi în al doilea rând, rişti să ajungi peste domnişoara de la secretariat, pe care o să o mai întâlnim în scrierile următoare.

O altă sală renovată, de data aceasta aproape cum trebuie(aceeaşi problemă eternă cu energia termică), este sala A040. Amfiteatru mare şi primitor, tablă modernă, bănci vechi, acustică destul de bună, per total nu prea aveai de ce să te plângi. Dar nu se putea ca studenţii facultăţii de Inginerie Aerospaţială să beneficieze de o sală bună. Nu, după renovare sala a fost schimbată cu alt amfiteatru, şi acesta fără ferestre, din corpul L, A040 rămânând sala facultaţii de Chimie Aplicată. Acum zic, ce rost are să avem căldură? Nu, nu e nevoie că doar Politehnica te căleşte, te pregăteşte pentru viaţă.

Reluăm şirul renovărilor minune. Sala I013, modernă, mare, dotată cu videoproiector pentru ca profesorii să nu mai fi nevoiţi să vorbească prea mult, doamne fereşte să li se inflameze corzile vocale. Această sală beneficiază de o chiuvetă mică plasată deloc strategic undeva prin partea din spate lateral al sălii. Nu amplasarea ei e ceea ce deranjează, deşi e destul de dificil să treci pe lângă aeasta fără să te murdăreşti. Pentru amplasearea câtorva plăci de faianţă în jurul acestei chiuvete magice şi pentru o zugrăveală de mântuială s-au plătit sume enorme. Păi dacă ştiam, nu le făceam eu sau oricare alt student? O vară e suficient cât să zugrăveşti partea superioară a unei săli şi să pui câteva plăci de faianţă. Zău că este.  Şi cred că oricare student ar fi fost în stare să facă treaba asta pentru banii care s-au aruncat în acest scop.

Ajungem la o sală frumoasă, renovată recent, călduroasă, primitoare, cu bănci noi, ce-i drept cam mici pentru nişte oameni de peste 20 de ani, şi cu o acustică excrabilă. Este vorba de marele amfiteatru F024, cu balcoane, închise dealtfel, ferestre electrice, videoproiector, computer şi altele. Ce m-a surprins pe mine la intrarea în acest uimitor de arătos amfitatru a fost tabla. Da dragii mei tabla. Tabla de la 1800, de la începuturile facultăţii. Tabla pe care a ascis Henri Coandă, Elie Carafoli, şi care au avut-o în faţă cam toţi profesorii care predau la măraţa instituţie studenţi fiind la rândul lor. Podeaua din faţa ei cred că are aceeaşi poveste, date fiind scrâşnetele de durere pe care le împrăştie în sala ori de câte ori cineva îndrazneşte să-i deranjeze tihna de sute de ani. Oricine încearcă să manevreze mirifica dovadă a longevităţii şi bunelor condiţii de păstrare a patrimoniului şi monumentelor istorice ale universităţii, riscă să se trezească cu întregul ansamblu deasupra, ba mai mult şi cu o bucată de perete în plus. Dar bineînţeles este singura sală din corpul „F” accesibilă celor de la Aeronave. Pentru că şi această cladire, da, aţi ghicit, a fost vândută facultăţii de chimie.

Poveşti cu balcoane căzute şi pereţi prăbuşiţi sunt multe, unele adevărate, altele nu, lucru nesurprinzător dat fiind aspectul exterior şi nu numai al clădirilor. Amuzant este că, din nou, corpul „A” este un mare şantier. Aţi ghicit. Se renovează. Tot de mântuială cum era de aşteptat, în mijlocul anului că nu ne deranjează studenţii, tot cu sume inimaginabile. Doar peste 2-3 ani trebuie reluată toată tărăraia că prea e plictisitor şi prea linişte prin facultăţi. Ceea ce mă surprinde este că şi în localul nou al aceleiaşi universitaţi au loc renovări de mai mult de un an. Ce-i drept, acolo studenţii nu mai au acces la sălile renovate, că le strică. Domnilor, ce atâta renovare dacă tot degeaba se face?